17!

Ma urasc cand obosesc sa mai sper,insa sufletul meu s-a obisnuit de un deceniu +7 ani (aproape) cu doza minima de ura pe care i-o administrez, iar speranta tot de atat timp reprezinta combustibilul pentru frumosul din viata mea. Dar am intrat direct in miez...tipic adolescentin,am uitat sa ma prezint.O sa-mi permit sa incalc o regula si o sa persist in greseala, o sa scriu sub "anonimat", poate voi mai avea cateva "sosii comportamentale" printre cei ce citesc...daca citesc.
 Am dat de multe ori ce am avut mai bun celor care au meritat cel mai putin, iar pe cei carora chiar le pasa de ce si cine sunt eu i-am tratat cu indiferenta. Am gresit fata de cateva persoane, dar mi-am rascumparat greselile. Am primit cateodata mai mult sau mai putin decat meritam,am acceptat si cand am avut ocazia nu am ramas datoare in niciun fel de situatie (nu-mi place sa raman datoare). Am crezut si cred in oameni, dar mi-e frica de ei deoarece viata noastra in lumea inconjuratoare este asemenea unui bal mascat: fiecare are o masca cat mai iesita din comun pentru a atrage atentia,toti se pupa cu venin pe buze, se imbratiseaza cu injuraturi in gand si danseaza in "hora ielelor", insa daca privim din spate  fiecare are in mana cate un pumnal cu care nu ezita sa-si "mangaie dusmanii".
Am primit in viata mea oameni din toate categoriile dar am stiut sa-i aleg si sa-mi fac o "armata" dupa bunul plac. Oameni ca trandafirii, de la care am stiut ca ma pot astepta la cei mai bun, fata de care nu am avut momente de ezitare, care au stiut sa ma asculte cand eram atat de enervanta si sa ma iubeasca cand meritam toata ura din lume, de la care am primit zambete calde cand ale mele erau inghetate, care au ghicit fara sa le spun ca se intampla ceva cu mine, cu care am ras si am pus tara la care, cu care am mers pe strada de mana si nu mi-a fost rusine, oameni in care se gasesc bucati din sufletul meu. Sunt putini...ii pot numara pe degetele de la o mana,dar sunt tot ce conteaza.
Oameni ca spinii trandafirilor, care mi-au zambit in fata si in spatele mele s-au strambat in cel mai urat mod posibil, care imi spun in fiecare zi un alt adevar care se dovedeste mereu a fi o minciuna, care in loc sa rada cu mine rad de mine, care cer ajutor si se bucura pe moment,iar dupa...ne cunoastem doar printr-un "Buna!" plin de ura, spini care cand ma vad aproape de o reusita imi intra in talpi si se hranesc cu durerea mea.
Imi este usor sa "citesc" tipurile de oameni, ma bazez pe intuitie. Si comportamentul meu fata de ei se pliaza dupa comportamenul lor fata de mine. Sunt asemenea unui seif: rece,rigid,bogat. Par rautacioasa, usor aroganta sau nesimtita. Fata de cei de care imi pasa aceste simptome nu prea se manifesta,nu pot, nu ma lasa constiinta,pentru ei seiful vine deja deschis. Insa ceilalti se cam lovesc de colturile seifului sau de "rautatea" mea si se invinetesc putin.Ei au vrut-o!
In cei aproape 17 ani m-am simtit iubita si am oferit iubire mult mai multa decat am primit...sau cel putin asa cred. Cei care au primit iubire de la mine ar fi trebuit sa o simta intr-un fel, eu nu spun nimanui ca il/o iubesc. Cuvintele sunt cuvinte,oricine poate zice ca-mi va da luna de pe cer, iar eu asteptand sa mi-o ofere, ma trezesc ca trece luna si-mi pune in mana...nimic. Faptele fac diferenta!
Am realizat multe lucruri in 17 ani care i-au facut pe cei din jurul meu (cei ce conteaza) sa fie mandrii de mine.
Va urma...