Plecati, mascatilor!

Obisnuiesc sa adapostesc in inimoiara mea o mare de oameni. Unii aleg sa ma paraseasca cand mi-e lumea mai draga, altii sa ramana si sa-mi mangaie sufletul,unii imi dau lectii, altora le-am dat eu lectii,pe altii i-am izgonit din tara fiintei mele pentru ca m-au secatuit de resurse: putere si speranta. Unii mai sireti din fire m-au atras in cursa lor nebuna, m-au ademenit cu veninul unor vorbe dulci si frumoase; aproape m-au obligat sa-l beau si fara sa realizez cum si cand m-am inecat si m-am trezit ca aceasta licoare a mortii m-a incendiat pe interior si oamenii,oamenii au plecat. Au plecat fara sa le pese ca m-au lasat incompleta,dar m-am obisnuit ca oamenii sa plece usor din viata mea si cateodata ma gandesc ca e bine sa mai reciclez, nu are rost ca inima mea sa acumeleze deseuri...odata si-odata vor incepe sa se altereze si-mi vor murdari viata.
 Au fost oameni a caror prezenta azi o regret, dar nu stiu daca regret ca au intrat in viata mea sau daca regret ca azi nu mai sunt in viata mea. Poate i-am speriat cu desfasurarile mele furtunoase, cu acreala ce-mi indulceste zambetul, cu salbaticia ce-mi linisteste cumintenia, cu precautia ce-mi construieste seriozitatea. Au fost si nu vor mai fi, din cauza lor ma trezesc uneori intr-un dor care doare, ma simt invaluita de amintiri care ma ustura. Simt pe pielea mea amintirile ca niste lame ce-mi taie incet si adanc fericirea, apoi cu sangele care se scurge lin si cleios pe marginea taioasa imi scriu povestea, povestea unor amintiri care odata m-au facut sa rad.
Nu stiu ce au schimbat, ce-au luat sau ce-au adus acesti indivizi pe orbita sumbra a curcubeielor adolescentei mele, dar simt ca nu e nevoie sa-i mangai ca sa-i simt, nu e nevoie sa vorbesc direct cu ei ca sa-i aud, nu e nevoie sa-i vad ca sa le zambesc, nu e nevoie sa-i imbratisez ca sa fie langa mine. Mi-au imprimat in memorie bucati din obiceiurile lor, astfel se face ca intr-o zi, intre doua batai de inima, intre inspiratie si expiratie prin fata mea, ca intr-o gara, trec fugitiv fiinte simple care poseda gesturi ale fiintelor speciale, obiecte si locuri care asemenea unor sageti se izbesc violent in ochii mei sa se asigure ca nu am uitat ca nu demult CINEVA le facea speciale, melodii lungi care-mi impartasesc starea, voci care ma strabat din celula in celula accelerandu-mi pulsul,repiratia,viata. Am incercat sa scuip amintirile, sa sugrum imaginile care danseaza in mintea mea, sa inec tot ce-a fost...dar oamenii nu mor in noi,doar pleaca din noi, ne vor lasa drept mostenire o fantoma ce va trezi din cand in cand cate-o amintire.
E enervant sa inchizi ochii si sa-ti imaginezi ca in mana ta locuiesc suflete, care fie ca vrei sau nu fac parte din viata ta. E atat de ciudata senzatia ca ai putea cunoaste oamenii pe care ii crezi trup si suflet langa tine, cand de fapt singurii ochi cu care faci cunostinta sunt cei ai unor masti cu o credibilitate al naibii de originala. O masca ne zambeste-omul de sub ea ne injura; o masca ne priveste bland-omul de sub ea ne arunca gloante din privire; o masca ne saruta pasional-omul de sub masca are alt nume pe buze sau in mintea-i sadica naste idei distrugatoare; o masca se uita cu admiratie la tine-omul de sub masca te omoara,ingroapa si dezgroapa de zeci de ori.
Plecati, oameni cu masti! Plecati! Inima mea vrea adevar adevarat, oameni cu chip curat, mai bine ingeri cu chipuri de demoni decat demoni cu chipuri de ingeri. Usa ei va fi mereu deschisa: ai intrat ar fi de preferat sa ramai acolo si sa te comporti ca o albina, ai iesit, ai iesit in viata mea ai fost doar un bondar.