Lumea este mica...lumea este o adunatura de globuri de cristal care se sparg,se lipesc, se reunesc intr-o imagine care nu mai spune nimic.O imagine neclara,cu cioburi care sunt pe cale sa se dezlipeasca iar si iar si sa ne zgarie,sa ne taie, doar cu o privire sa ne faca sa simtim durere. E o imagine goala,ale carei santuri umplute cu apa dulce a amintirilor reprezinta jerta adusa pentru ce a fost si nu a putut continua!
Oamenii se (re)intalnesc...
L-am vazut acum,l-am vazut azi dupa ceva vreme. Spun ca l-am vazut, dar nu cred asta,doar l-am scrutat de cateva ori,n-am fost capabila de mai mult. Nu l-am privit profund, nu i-am absorbit corpul in retina mea,nu l-am deschis,nu l-am citit, nu i-am facut nimic pentru ca nu am simtit sa-i fac nimic.
Era la fel,era la fel ca intotdeauna,era asa cum il cunoscusem. Insa eu...eu nu mai eram eu. Amintirile si povestile pe care le-am inghetat in ziua in care m-a durut, azi s-au spart si cioburile s-au răsfrânt asupra mea: mi-au intrat in degete,mainile imi tremurau groaznic,inima-mi galopa in ultimul hal. Am simtit deasupra mea doi ochi,doi ochi străini care totuşi au reuşit să mă facă să-mi ţâşnească sângele în obraji, să-mi simt venele arzând din cauza unei presiuni...de data asta intunericul m-a salvat!
L-am simtit gol si transparent. Am cautat in el acel ceva ce nu demult adoram,n-am gasit originalul,era doar o urma...o urma care m-a facut sa simt ca mi-ar putea fi dor. Un impuls salbatic ca l-as putea lovi undeva ca sa simta o durere echivalenta cu cea pe care a trezit-o,atunci,in mine doar cu 2 cuvinte m-a facut sa-mi strang pumnii,dar nu avea rost; sunt prea delicata,am fost crescuta cu un obraz mult prea subtire ca sa ma transform intr-un om nesimtit pentru cineva care nu merita nimic de la mine. Apoi m-am intrebat cum ar fi daca atunci l-as putea lua in brate, i-as putea strange mana...Neah,indiferenta e mai interesanta si sta mai bine pe mine!
La auzul acelei voci,acel gen de voce pe care il ador, acel timbru usor grav care aduce simturile moarte din mine,la lumina, am inchis ochii si am zâmbit in coltul gurii...mă simţeam bine,tăceam si mă simteam bine.
Era noapte,erau stele,nu era luna, eram multi,dar nu destui,eram acolo,dar nu trebuia sa fiu. Stelele zambeau ironic o data cu mine la auzul acelor dume si poante pe care le stiam pe dinafară...ei radeau,eu nu mai voiam sa rad,nu mai avea rost...eu deja eram plictisita.
Firişoarele din fânia odata lipita incercau sa lege cuvinte,sa nască subiecte de legătura,si da,au fost cateva...am vorbit, de ce sa stai mut? de ce sa fii suparat,sa renegi,sa regreti ceva ce candva te-a facut fericit? Viata merge, continua sa funcţioneze, in plus cu cat omul este legat de mai putine alte globuri se simte mai bine, nu e stramtorat,nu e legat,e liber si poate zbura,poate fi aproape sigur ca fâniile acelea sunt cu adevarat importante si TRAINICE!
A fost,bine ca s-a terminat. Nu cred ca ar fi fost in regula sa continue, nu am simtit asta. Daca ar fi fost scris de mana destinului ca globurile sa se relege,ele se legau,insa cand s-au intalnit ele si-au dat motive sa ramana sparte unul pentru altul. Sa se reintregeasca doar atunci cand vor fi suflate cu praful adevaratei magii care dicteaza intalnirea a doua suflete pereche, nu orbite de ceata inselatoare care arunca sperantele in mormant.
Eu voi fi,tu ai fost!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu